Există un conflict în interiorul minţii umane între ceea ce este şi ceea ce nu este adevărat, între adevăr şi minciună. Rezultatul credinţei în adevăr este bunătatea, iubirea, fericirea. Rezultatul credinţei în minciuni şi în apărarea acestora este injustiţia şi suferinţa – nu numai la nivel social, ci şi individual.
Întreaga dramă pe care o suferă oamenii este rezultatul credinţei lor în minciuni, îndeosebi în cele legate de ei înşişi. Prima minciună în care cred este aceea că nu sunt: nu sunt aşa cum ar trebui să fiu, nu sunt perfect. Adevărul este că orice om este perfect din naştere, pentru că nu există altceva decât perfecţiunea.
Majoritatea oamenilor nu ştiu ce sunt ei în realitate, dar ştiu foarte bine ce nu sunt. Ei îşi creează o anumită imagine despre perfecţiune, o poveste despre ceea ce ar trebui să fie, după care pornesc în căutarea respectivei imagini. Imaginea reprezintă o minciună, dar ei îşi investesc credinţa în ea. În continuare, construiesc o întreagă structură de minciuni pentru a o susţine.
Credinţa reprezintă o forţă atotputernică în oameni. Dacă ne investim credinţa într-o minciună, aceasta capătă putere de adevăr pentru noi. Dacă suntem convinşi că nu suntem suficient de buni, voinţa noastră ni se va împlini („Facă-se voia ta!”). Dacă suntem convinşi că vom da greş, vom da, atât de mare este puterea şi magia credinţei.
Mulţi oameni percep adevărul cu ajutorul simţurilor lor, dar atunci când încearcă să îl descrie în cuvinte, nu reuşesc decât să spună o poveste care distorsionează acest adevăr. Chiar dacă pentru noi are valoare de adevăr, nu înseamnă că povestea noastră are aceeaşi valoare şi pentru cei din jur.
Orice om este un povestitor care are un punct unic de vedere. Dacă vom înţelege acest lucru, nu vom mai simţi nevoia să ne impunem propriile poveşti celor din jur sau să ne apărăm convingerile. Dimpotrivă, ne vom considera un fel de artişti, care au dreptul de a-şi crea arta aşa cum doresc.
Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru. Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi: - Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau? - De la clopoteii de vant, raspunse maestrul. - Cum asa? - De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire… Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara! Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta: - De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine? - Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopteii? - La poarta casei mele, maestre! - Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau…
Un om sărac l-a rugat pe Dumnezeu, luni la rând: “Dă-mi 50 de dolari, nu vreau mult, doar 50 de dolari.” Întâi s-a rugat, însă apoi s-a gândit, “Milioane de oameni se roagă, e un singur Dumnezeu şi o grămadă de oameni care se roagă. Oare rugăciunea mea umilă va ajunge vreodată la el ….. Şi poate că e atâta zgomot în jurul lui – rugăciuni de la toate bisericile, moscheile, sinagogile, templele – cine va avea grijă de mine? Mai bine ii scriu o scrisoare.” Şi a scris o scrisoare spunând, “Îţi scriu ca să-ţi reamintesc că de luni întregi mă rog, însă nu am primit nici un răspuns. Se pare că rugăciunea mea nu a ajuns la tine. Pot să înţeleg că e atâta zgomot în jurul tău, de la atâtea rugăciuni. Şi oameni mari ţi se roagă – papa, arhiepiscopul, shankaracharya – deci cine va lua în seamă rugăciunea mea umilă? Şi nu cer mult - nici paradis, nici rai, nimic, doar 50 de dolari. Aşa că m-am gândit să-ţi scriu scrisoarea asta.” Aşa că a început scrisoarea cu litere mari, “Cincizeci de dolari! Ţine minte, e urgent!” Dar apoi a fost atât de bulversat pentru că nu ştia cui să adreseze scrisoarea şi către ce adresă să o expedieze. S-a gândit: “Cea mai bună idee ar fi să o adresez asa: Dumnezeu, Poşta Generală”. Dacă poşta generală nu poate să-i găsească adresa, atunci cine să poată? Scrisoarea a ajuns la şeful poştei. A privit-o, a râs şi apoi s-a întristat. S-a gândit: “Omul ăsta trebuie că e foarte disperat – nimeni nu îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Şi nici măcar nu cere aşa de mult.” Aşa că a spus prietenilor, “Vă rog să vă uitaţi la scrisoarea acestui om sărman. Contribuiţi cu toţii, şi îi vom trimite 50 de dolari. Măcar o dată să i se răspundă la rugăciune. “Au strâns banii, însă nu au reuşit să adune decât 45 de dolari. Şeful poştei a spus: “Nici o problemă, măcar să-i trimitem şi pe ăştia.”
Când cei 45 de dolari au ajuns la omul sărman, acesta a numărat banii, a privit în sus şi a ţipat: “Doamne, ţine minte un lucru. Data viitoare când îmi mai trimiţi bani, nu-i mai trimite prin poştă! Hoţii aştia şi-au luat comisionul. Am primit numai 45 de dolari!”
"Gelozia este foarte complicata. Contine multe ingrediente. Lasitatea este unul dintre ele, atitudinea egoista este alt element, dorinta de monopolizare – nu e experienta de iubire ci doar de posesivitate, o tendinta de a fi competitiv, o frica adanc inradacinata de a fi inferior… Deci multe lucruri sunt incluse in gelozie.Iubesti o persoana – sau cel putin crezi ca o iubesti...Daca intradevar iubesti, atunci gelozia nu e cu putinta. Daca vezi ca persoana iubeste pe altcineva, vei fi fericit: iubesti persoana si aceasta este fericita cu altcineva, si tot ceea ce vrei tu este că ea sa fie fericita. Nu te vei simti gelos/geloasa, ci din contra, te vei simti recunoascator persoanei care-l face fericit pe omul iubit.... Dar aceasta este iubirea autentica, care este o specie rara. Ceea ce exista in numele iubirii este doar o idee. Tu "iubesti" o persoana si aceasta inseamna ca posezi acea persoana. Tu "iubesti" o persoana si aceasta inseamna ca acela nu poate iubi pe nimeni altcineva. Daca iubeste pe altcineva te insulta, iti dovedeste ca esti inferior, ca exista oameni mai buni, mai de iubit decat tine. Aceasta raneste ego-ul, iti raneste posesivitatea, iti raneste dorinta de monopolizare. Si in esenta este lasitate pentru ca nu incerci sa infrunti realitatea in ceea ce priveste iubirea ta, intr-o maniera sincera,directa. Problema nu este ca omul iubit iubeste pe altcineva, intrebarea este: iubesti tu acea persoana intr-adevar? Si tu nu esti destul de curajos pentru a infrunta acea intrebare. Si aceasta este adevarata intrebare care trebuie pusa. Daca iubesti o persoana atunci nimic nu conteaza. Iubirea "permite" libertatea.Iubirea "permite" ca orice simte el ca vrea sa faca, poate face. Orice simte ca il face fericit, aceasta este alegerea lui. Daca iubesti persoana, atunci nu interferezi in intimitatea sa. …Nu ii incalci fiinta. Nu vrei ca aceasta sa iti dea socoteala unde a fost, unde este, cand e tarziu. Nu este bine asa. Este viata sa, unde merge, daca vine tarziu sau nu...ai iubit persoana asa cum este – si asa este ea. Nu ii incalci intimitatea. Nu ii deschizi scrisorile, nu te uiti prin buzunarele sale, in jurnalul sau, in agenda cu numere de telefon. Nu incerci sa cauti indicii. Toate acestea sunt lucruri urate.Trebuie sa infrunti realitatea. Daca nu o faci, aceasta este lasitate.Si, pentru a o ascunde faci atata caz de gelozie incat uiti complet ca este vorba doar despre lasitatea ta. Este nevoie sa iti clarifici daca este ideea ca iubesti persoana sau daca este o realitate ca o iubesti. Realitatea nu are probleme, doar ideile aduc necazuri fiindca sunt superficiale. Dedesubt sunt atatea gunoaie incat acele idei nu te pot ajuta. Orice lucru marunt si imediat incep problemele. Nu pot concepe ca daca doua persoana intradevar se iubesc se vor certa vreodata pentru orice motiv, ca vor incerca sa-si impuna vreo idee, pentru orice motiv, ca vor incerca sa-l opreasca pe celalalt in ceea ce vrea sa faca. Cerinta de baza a iubirii este: il accept pe celalat asa cum este el. Si iubirea niciodata nu incearca sa schimbe persoana conform ideei tale despre acea persoana. Nu incerci sa "tai" persoana pe ici si pe colo pentru a o aduce la "marimea" adecvata – ceea ce se face peste tot in lume, de altfel. Oamenii care cred ca se iubesc – se hartuiesc reciproc incontinuu, incerca sa creeze imaginea pe care o doresc. Ei vor ca celalalt sa fie precum o marioneta iar sforile sa fie in mainile lor.Si acelasi lucru il faci si celalalt: el vrea ca tu sa fi o marioneta iar sforile sa fie in mainile sale. Astfel va exista un conflict permanent, mizerie, durere. Si atunci ne minunam: de ce au scris poetii asa multe lucruri frumoase despre iubire? – fiindca nimic nu pare sa se intample!Exista doar in poezii.Adevarul este ca majoritatea poetilor nu au iubit vreodata. Ei sunt indragostiti de ideea de iubire, astfel incat creeaza poezii frumoase, povesti frumoase. Sau poate ca au iubit, dar au esuat,astfel incat pentru a se consola, ei creeaza situatia opusa in poeziile lor. ...Este o compensatie. In viata, ei rateaza, asa ca transpun in scris, in scris poetul creeaza fantezia pe care ar fi vrut sa o traiasca aievea, pentru a-si uita viata, pentru a-i uita uratenia.Deci fie poetii nu au iubit niciodata si nu au cunoscut agonia iubirii, ori daca au iubit au cunoscut agonia ei si au vrut sa cunoasca si extazul.... Lasitatea este cea care te tortureaza. Pur si simplu, infrunta realitatea, daca iubesti omul sau nu. Daca il iubesti atunci nu exista conditii. Daca nu-l iubesti, atunci cine esti tu pentru a pune conditii? Daca il iubesti, il iubesti asa cum este, daca nu-l iubesti, nu este nici o problema – el este nimeni pentru tine, deci ce conditii sa ii pui? Poate face orice doreste sa faca. Dar trebuie sa iti infrunti sentimentele intr-un mod foarte sincer.Si intalnirea directa cu propriile tale sentimente iti va arata calea. Viata nu este grea – noi o facem asa fiindca suntem lasi – nu vedem acel lucru care stim ca este acolo. ... Nu ne uitam fiindca stim ca poate va fi greu sa infruntam realitatea. ... Dar nu este mereu usor sa infrunti realitatea. Iar aceasta te face inocent si complexitatile care nu sunt necesare apar. Altfel, o persoana va continua sa traiasca in imaginatie, sa-si inchipuie ca iubeste, ca poate muri pentru celalalt. Tu nici macar nu suporti sa il vezi pe celalalt fericit pentru un minut cu altcineva – si tu crezi ca poti muri pentru acea persoana! Doar incearca sa vezi ce simti intr-adevar pentru celalalt – si gelozia va disparea. In majoritatea cazurilor, odata cu gelozia si iubirea ta va disparea. Dar este bine fiindca ce sens are sa ai parte de o iubire plina de gelozie, care de fapt nu este iubire? Daca gelozia dispare si iubirea ramane, atunci ai ceva consistent,care merita."
Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat
Ego-ul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.
Iubirea este întotdeauna gata să se încline; ego-ul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.
Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.
Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii ego-ului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.
Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.
Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.
Ego-ul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Ego-ul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Eg-oul o face, dar iubirea se dăruieşte
necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.
Ego-ul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare
nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Ego-ul nu este cu adevărat fericit nici
măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Ego-ul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.
Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit.
Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.
A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că
bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Ego-ul nu se duce decât acolo unde are ceva de
câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.
Ego-ul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. într-o zi, trecu pe acolo un străin. „Te înduri să-mi dai un ban?", murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball. „Nu am nimic să-ţi dau", spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?", întrebă acesta. „Un gunoi", răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu." „Te-ai uitat vreodată înăuntru?", întrebă străinul. „Nu", răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea." „Uită-te înăuntru", insistă străinul. Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.
Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, desiguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.
“Adevărul vă va fi cunoscut când o să-l trăiţi. Tot ceea ce ştiţi în legătură cu acest subiect este absolut greşit. Fără experienţă personală nu-l puteţi înţelege, asta este. Nu fiindcă instructorii voştri sunt mincinoşi; urechile voastre sunt astupate.
Cum auziţi cuvintele mele? Au ele un sens identic pentru voi şi pentru mine? Nu. Pentru că voi nu aţi trăit ceea ce am trăit eu. Interpretaţi pe dinafară, daţi o semnificaţie particulară la ceea ce spun. Termenii sunt ai mei, traducerea este a voastră. Ori, explicaţiile voastre, pot ele transcende nivelul la care vă aflaţi în acest moment? Credeţi că îl ascultaţi pe Krishna citind “Bhagavad Gitta”? Evident nu. Voi vă ascultaţi pe voi înşivă. Voi ignoraţi că sunt biblioteci întregi pline de comentarii despre Gitta. Ceea ce abordaţi intelectual, aici înţelegând şi shastras, Sfintele Scrieri, este invariabil o oglindă a lui Narcis.
Omul nu are cunoaşterea de Sine, nu poate înţelege decât concepte. Adevărul îi rămâne necunoscut. Ori, ce sunt conceptele voastre? Voi le-aţi spicuit din cărţi, de pe lângă unele autorităţi şi voi le-aţi acomodat la sensul vostru. Ele au tenta ego-ului vostru. Aceasta explică antagonismele ireductibile care domnesc între secte, între instituţiile aşa zis religioase. Puteţi măcar pentru o clipă să vă imaginaţi ostilităţi între Buddha şi Christ? Adepţii unei doctrine detestă oamenii de o altă doctrină. Agresivitatea este bineinţeles a lor, maestrul nu-i decât un pretext.
Bisericile sunt organizate în jurul unei doctrine, a unui adevăr stabilit în care adepţii cred. Religia este realizarea celor care cunosc adevărul, pentru ei nu este o problemă să creadă. Experienţa mistică este unică, identică pentru toţi, în timp ce numărul de credinţe desfide imaginaţia şi fiecare ignorant îi adaugă mica sa opinie personală.
Religia este expresia darshana a viziunii. Religiile sunt fructul otrăvit al orbirii. Cea mai mare bunăvoinţă a lumii nu poate împiedica religiile să devină antireligioase. Încă din timpuri imemoriale, omul este victima acestei damnări, al acestui paradox diabolic.”
"Nimeni nu minte, cu excepţia omului. O tufã de trandafiri nu poate minţi. Ea trebuie sa producã trandafiri; din ea nu pot ieşi galbenele, ea nu poate inşela. Îi este imposibil sã fie altfel decât este. Întreaga existenţã, cu excepţia omului, trãieşte în adevãr.
Lumea lui "mai mult" este lumea omului obişnuit. Lumea în care nu cauţi sã ai mai mult, în care nu te indrepţi spre nici o ţintã, ci în care priveşti în profunzimile clipei prezente, în ceea ce eşti, acea lume în care pãtrunzi în prezentul conştiinţei tale, reprezintã singura revoluţie, singura religie si spiritualitate autenticã.
Omul are acest prerogativ, acest privilegiu, de a nu fi autentic. Aceasta înseamnã cã are libertatea de a alege. Dacã alege autenticitatea, va alege adevãrul şi libertatea. Libertatea este privilegiul sãu. Nimeni din întreaga existenţã nu dispune de libertate. Când apar insã asemenea ocazii favorabile, apare pericolul de a greşi. Când dispuneţi de libertate, este posibil sa greşiţi. Nici un trandafir nu poate greşi, nici o stâncã nu poate greşi. Voi însã puteţi sã o faceţi; de aceea trebuie sa fiţi pãtrunşi de o deplinã constienţã a fiecarei acţiuni, a fiecãrui gând, a fiecãrui sentiment. Numai omul trebuie sã caute adevarul; toate celelalte fiinţe l-au gãsit deja, insã ele sunt lipsite de gloria libertaţii.
Cea mai mare trebuinţã a omului este aceea de a fi dorit. Dacã cineva are nevoie de voi, va simţiţi rãsplatiţi. Însã dacã întreaga existenţã are nevoie de voi, beatitudinea voastrã devine nelimitatã. Iar aceasta existenţã are nevoie in egalã mãsura de un mic fir de iarbã, ca si de cea mai mare stea; nu se pune problema unei inegalitãţi. Nimeni nu vã poate înlocui. Dacã nu aţi exista, întreaga existenţã ar pierde ceva; ea ar rãmâne pentru totdeauna ceva mai saracã; ar fi neîmplinitã. Senzaţia cã aceasta existenţã imensã, acest întreg, are nevoie de voi, vã elibereazã de orice posibilã nefericire.
Meditaţia este singurul rãspuns la toate problemele omului. Indiferent dacã este vorba de frustrare, de descurajare, de tristeţe, de negãsirea unui rost sau de angoasã; problemele sunt multe, soluţia este însã una singurã. Iar aceastã soluţie este meditaţia.
Când o persoanã maturã devine copil... existã o diferenţã între un copil obişnuit si o fiinţã care a renãscut. Copilul este inocent pentru cã este ignorant; inocenţa omului matur redevenit copil are o valoare mult mai mare, deoarece ea nu este ignorantãa, ci purã inteligenţã."
"Omul poartã în interiorul lui un mare tezaur, insã el mai poartã în sine şi întreaga moştenire animalã. Aceasta trebuie îndepartatã, pentru a permite comorilor sã se inalte in câmpul conştiintei, pentru a fi împãrtasite cu ceilalti. În realitate, aceasta este caracteristicã bogaţiei: cu cât o impãrţi mai mult cu alţii, cu atât iţi aparţine mai mult.
Omul poartã încã în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, siretenia. Tot ceea ce a fost condamnat în interiorul omului pare sã aparţinã unei parţi inconştiente foarte profunde. Iar scopul alchimiei spirituale este acela de a produce eliberarea de întregul trecut animalic. Deci tot ce poate sã mai facã omul este sa cadã în ipocrizie. În ceea ce priveşte comportamentul lui formal, omul se conformeazã idealurilor umane de iubire si adevãr, de libertate, neposesivitate si compasiune. Toate acestea reprezintã însã numai un strat foarte superficial, iar animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafatã in fiecare clipã; orice întimplare il poate face sa aparã.
Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipã. În clipa în care incetezi sã te schimbi, într-un mod foarte subtil ai şi murit.
Omul nu a învaţat încã sã guste frumuseţea singurãtãţii. El cautã mereu sã se angajeze într-o relaţie, sã fie cu cineva – cu un prieten, cu un pãrinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil... cu cineva. El a creat societãţi, cluburi. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însã toate acestea sunt necesare pentru a-l face sã-şi uite singurãtatea. Fiind in mijlocul acestor mulţimi incerci sã uiti ceva, ceva de care iţi aminteşti uneori în întuneric: ca te-ai nãscut singur, cã vei muri singur, cã indiferent ce ai face, trãieşti singur.
Omul este plin dacã este în armonie cu universul. Dacã nu este în armonie cu universul, atunci este gol, în întregime gol; iar din aceasta stare de gol se naşte dorinţa de a poseda. Aceastã dorinţã de a poseda poate fi umplutã cu bani, cu locuinţe, cu mobilã, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi sã traieşti in acest gol. Este îngrozitor. Este o viaţa de fantomã. Dacã eşti gol şi înlãuntrul tãu, este imposibil sa trãieşti. Pentru a avea senzaţia cã interiorul tãu este plin existã numai douã cãi. Fie intri in deplinã armonie cu universul... te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi cu toate stelele. Aceasta este adevarata împlinire. Însã dacã nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu îl fac, atunci singura cale este de a te umple cu tot felul de reziduuri. Dorinţa de a poseda inseamnã cã simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei sã o umpli cu orice, indiferent care ar fi respectivul lucru. Odatã ce înţelegi acest lucru, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra in comuniune cu tot ceea ce este, astfel incât tot acest gol interior sa disparã.
Acest lucru a fost încercat dintotdeauna: oamenii au încercat neîncetat sã se ridice deasupra naturii, sã işi depãşeascã condiţia. Însã ei nu sunt separaţi de naturã. Omul are capacitatea, inteligenţa şi libertatea de a explora; iar dacã aţi explorat in întregime natura, aţi ajuns acasã. Natura este casa voastrã."
Societatea a fost împarţitã în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni - toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste imparţiri nu e valabilã. Ele aratã însã cã omul este divizat in el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului sãu interior. Cauza nu se gaseşte in exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lãuntrice.
Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentalã a tuturor problemelor. "Societatea" nu este altceva decât un cuvânt; existã numai indivizi, nu existã societate. Societatea nu are suflet, in cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilã numai in cazul individului, indiferent cât de micã ar fi aceasta.
Nu eşti niciodatã mulţumit cu ceea ce eşti si cu ceea ce ţi-a dãruit existenţa, deoarece atenţia ta se indreaptã întotdeauna spre altceva. Tu încerci sã fii ceea ce vor alţii sã fii, insã acest lucru nu te va putea mulţumi niciodatã. Iar când apare nemulţumirea, logica iţi spune: "Poate cã ceea ce ai nu este suficient; straduieşte-te sa obţii mai mult!" Atunci încerci sa obţii mai mult, incepi sã cauţi. Şi toatã lumea apare cu o mascã zâmbitoare, toatã lumea zâmbeşte fericitã, astfel încât fiecare vrea sã-i pãcãleascã pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tãu, o mascã, astfel încât ceilalţi cred cã eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tãu, ai impresia cã ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde in curtea vecinului. El priveşte insã iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde.
" Este începutul vieţii, A stăpânirii şi răbdării, Este începutul prieteniei pe Cale, Şi a unei vieţi active şi pure."
(Gautam Buddha)
Este uşor sã fii nepãsãtor ..Nepãsãtor cu alţii, alteori nepãsãtor cu tine. Dar, cum a început totul? Întrebari precum “Cine sunt eu cu adevãrat?” “Ce vreau cu adevãrat?” “Ce caut aici, care e rolul meu?” “Ce este iubirea?” “Ce este fericirea?” “Ce e bine şi ce e rãu?”etc., sunt întrebãri care apar de la vârste fragede, poate, şi care s-ar putea sã te urmãreascã mereu…
Fiecare început este o consecinţă - fiecare început încheie ceva.
"Începutul libertăţii e înţelegerea faptului că nu sunteţi „gânditorul”. În momentul în care începeţi să observaţi gânditorul, un nivel superior de conştiinţă devine activ. Atunci începeţi să vă daţi seama că în spatele gândului se află o dimensiune vastă de inteligenţă şi că gândul nu reprezintă decât un minuscul aspect al acestei inteligenţe. Vă daţi seama de asemenea că toate lucrurile care contează cu adevărat – frumuseţea, dragostea, creativitatea, bucuria, pacea interioară – izvorăsc de dincolo de minte.
Întreaga dramă pe care o suferă oamenii este rezultatul credinţei lor în minciuni, îndeosebi în cele legate de ei înşişi. Prima minciună în care cred este aceea că nu sunt: nu sunt aşa cum ar trebui să fiu, nu sunt perfect. Adevărul este că orice om este perfect din naştere, pentru că nu există altceva decât perfecţiunea. 
