Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru.
Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:
- Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau?
- De la clopoteii de vant, raspunse maestrul.
- Cum asa?
- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire…
Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara!
Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:
- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine?
- Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopteii?
- La poarta casei mele, maestre!
- Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau…
Era o zi calma si aprent lipsita de orice fel de intamplare, cand parca de nicaieri se aude infundat : "Cioc,cioc". Si atunci patrunse fara temeri in casa sufletului sau unde se simtea liber si fara inhibitii. A fost momentul cand secunda il indrumase catre cel mai bun prieten al sau, insasi sufletul lui pe care cu ani in urma il declarase pierdut intr-o declaratie de razboi cu timpul.
RăspundețiȘtergere